Jurnal de izolare (1). Timpul. Cumpărăturile.

izolare3

Timpul

 La început a curs greu, dezorganizat, tumultuos. Zilele veneau și plecau brusc, fără să anunțe, doar pentru a se grăbi să vină din nou într-o dimineață care nu prevestea nimic bun, aducând doar incertitudine. Prânzul se prăvălea pe nepregătite peste copiii flămânzi și peste frigiderul niciodată-destul-de-plin. După-amiaza se lungea nepermis de mult, ca un elastic de care poți să tragi dincolo de limită, curios dacă se poate întinde la infinit. În cele din urmă se rupea, înecându-se într-o seară scurtă și agitată. Noaptea venea cu altă neliniște și vise întrerupte brutal de vreun nas înfundat sau de vreun copil trezit. 

Asta a fost la început, în primele zile…

După aceea, timpul a început să curgă furios, comprimându-se fără anunț prealabil în niște zile extrem de scurte, umplute doar de teme și știri. Cu aglomerări în jurul prânzului, după care își încetinea puțin curgerea haotică, doar cât să ne tragem sufletul la masă. Seara venea la fel de abrupt, după o nouă sesiune de teme, la fix cât să te întrebi dacă a existat cu adevărat o zi și unde naiba s-a scurs. În ce fel e diferită ziua de azi față de cea de ieri? Cum va fi diferită ziua de mâine, cum o vom deosebi de restul zilelor în care facem aceleași lucruri? Singura diferență poate fi că azi ai mâncat paste, iar ieri ai mâncat pește și mâine vei face o supă. Copiii vor avea teme la engleză și desen, în loc de mate și română – iată ce ne face zilele diferite și demne de consemnat!
Acum, după aproape trei săptămâni, timpul s-a așezat într-o matcă destul de bine conturată, curge după niște reguli pe care am începem să le interiorizăm. Am renunțat să trezesc copiii devreme în ideea de a menține o oarecare disciplină școlară. Las somnul să acopere o felie de timp din ziua în care oricum nimeni nu se grăbește nicăieri, câștigându-mi astfel câteva ore de liniște. Scurtată de somnul prelungit al copiilor, dimineața se topește mai repede în prânz. Prânzul a devenit, de altfel, principalul eveniment al zilei, mica noastră sărbătoare. Aranjăm masa frumos și fac o fotografie înainte de a ne așeza să mâncăm. Am pozat la început fără vreo intenție, apoi gestul s-a transformat într-un obicei, ca și cum aș vrea să-mi fac o colecție de amintiri de interior. După-amiaza se scurge leneșă spre seară. Ne-am obișnuit cu întinderile de timp nefragmentate de nimic: nicio întâlnire, nicio ieșire, nicio vizită. Spre seară începem să dăm târcoale bucătăriei, scena principalelor evenimente din noua noastră viață.
IMG_9333

O dată la 2-3 zile coacem o prăjitură. Copiii ar vrea mai des, dar păstrez această ritmicitate care ne dă un sens, un orizont de așteptare. Așteptarea acestui moment creează o senzație de siguranță, de previzibil. Nu știm când va începe școala, ce se va întâmpla cu examenul, dacă vom supraviețui acestei perioade, dacă planul meu de a trăi exclusiv din scris va mai avea un sens după această perioadă, dar deocamdată știm cu certitudine că dacă e luni, e banana bread, și dacă e weekend e tartă cu mere… 

 

 

Partea bună e că, după drumurile haotice la supermarket din primele zile ale izolării, am ajuns în sfârșit la un echilibru în privința cumpărăturilor.

Cumpărăturile

Toată viața am făcut cumpărături haotic, rezultatul fiind că, deși în unele zile intram în supermarketul de lângă casă și de două-trei ori, nu aveam aproape niciodată tot ce mi-ar fi trebuit în casă. În mod miraculos și enervant, cu toate drumurile, frigiderul era mai mereu aproape gol. Pur și simplu refuzam orice planificare, sub pretextul că m-ar fi obosit mental. Nu puteam să-mi ocup mintea cu planificarea unui meniu săptămânal și a unei liste exhaustive de cumpărături, pentru că, vezi Doamne!, mintea mea trebuia să fie odihnită și disponibilă pentru ARTĂ! Circumvoluțiunile responsabile cu invențiile literare nu puteau fi tocite cu prozaica operațiune mentală de planificare a merindelor.

La început, mi-a fost greu să mă adaptez la noua realitate, să înțeleg și să pun în aplicare acest concept, dar după două săptămâni de trial & error am înțeles în sfârșit cum funcționează managementul proviziilor. Trebuie să ai proviziile de dinainte de proviziile alea de avarie, pentru că altfel intri direct în ele și, cum ar veni, degeaba le-ai mai făcut, dacă te grăbești să le bagi în circuitul direct sau dacă ieși zilnic din casă ca să le completezi. După ce am râs inițial, iată că am ajuns să-i înțeleg și respect pe oamenii care au cumpărat din prima tot mălaiul și hârtia igienică. Act now & think later! Overthink and you’ll end up with the eyes in sun, as they say... În final, voi deveni expertă în gestiunea stocurilor de alimente.

Pe de altă parte, ordonanțele militare s-au dovedit o reală inspirație pentru mine. Așa am ajuns, după ani de negocieri democratice care n-au dus nicăieri, să institui acasă un program strict de spălat vase prin rotație, să afișez un meniu săptămânal și să interzic mofturile la masă și certurile pe desert.

izolare4

Mersul la supermarket (ajuns la frecvența săptămânală) a început să semene cu incursiunea pe un teren minat, pe care pășești cu adrenalina ridicată la maximum. Simpla întâlnire cu semenii mei înarmați cu coșuri și căruțuri pe culoarele de la mega îmi dă fiori reci. Încerc să mă strecor printre rafturi, mimând calmul, dar îmi simt inima bubuind în piept. Apuc ce-mi trebuie cât mai repede, cu o precizie și economie a gesturilor pe care nu le-am mai avut nicicând. Încerc să urmăresc logica listei de cumpărături de acasă, făcută cu o zi înainte, dar realitatea din teren mă zăpăcește și uneori mă deturnează. Nu am prins mănuși și acum nu se mai găsesc, așa că mă duc cu mâinile goale la supermarket, vizualizând constant miliarde de creaturi virale cu coroane de țepișori, dornice să mi se lipească de epidermă, la raftul cu iaurturi.

Deși scurt, drumul înapoi acasă, cu plasele încărcate, se derulează ca-n vise, într-o stare semiconștientă. Aș pune plasele jos, că-s grele, dar nu vreau să le „contaminez”. Încerc, cu ele în brațe, să deschid ușa și să chem liftul, în același timp FĂRĂ să ating prea multe lucruri, clanțe, uși, butoane, toate aceste potențiale bombe biologice care mă pândesc în drumul către cuibul meu dezinfectat și primitor. Ajunsă în sfârșit cu prada în spatele ușii apartamentului, urmează lunga odisee a „dezinfectării” (termen aproximativ, având în vedere că nu dețin nici spirt, nici clor), timp în care mi se pare că încurc încontinuu pașii unui protocol pe care nu pot decât să-l ghicesc și-l execut în orb. Tot felul de dileme absurde și fără rezolvare mi se învârtesc în minte, e mai bine să te speli pe mâini înainte, după, sau în timp ce te dezbraci de hainele de afară, dacă speli clanța cu mâinile curate, nu ar trebui să te speli din nou pe mâini?, ba da, și tot așa.

În final, dezinfectez haotic ce apuc, după care fac duș și închei aventura în pat, zăcând cu ochii închiși o jumătate de oră ca să mă liniștesc, înainte de a trece la treburile zilnice. Sunt ca un scafandru venit de la mare adâncime, care are nevoie de câteva ore de decompresie înainte de a se reîntoarce în lumea de la suprafață. Pentru a-mi face tranziția mai ușoară, încep să comunic & socializez online…

Partea a doua aici. 

 

Leave a Comment