Domnişoara Poimâine s-a făcut mare!

 Domnişoara Poimâine se plictisea grozav. În Viitorul Îndepărtat, unde fusese exilată de unchiul ei, Vrăjitorul Timpului, nu prea era rost de distracţie. Locuia într-un fel de nebuloasă, în care se amestecau fragmente neclare, umbre şi lumini, începuturi şi sfârşituri. Imaginaţi-vă o insulă plutitoare într-un ocean de nori. Un rest de asteroid rătăcind printr-o galaxie îndepărtată. O pată de cerneală pierdută printr-un milion de caiete acoperite cu scris. Sute de istorii învârtindu-se laolaltă într-un vârtej, amestecându-se între ele fără încetare, topindu-se unele în altele. Şi printre toate astea, o fetiţă răzgâiată adăpostindu-se pe singurul punct stabil, dar destul de nesigur.


“Să piei din ochii mei, iar numele tău să fie veşnic… Răspoimâine!”
Vocea ca de tunet a unchiului ei atotputernic îi răsuna încă în urechi. Pe Domnişoara Poimâine o podideau lacrimile când se gândea cât de nemilos fusese aruncată de Vrăjitorul Timpului la marginile îndepărtate ale regatului său. Locul unde ia naştere viitorul. Zona crepusculară a Timpului. Fără nici un prieten, fără nimic de făcut, nimic de sperat. Prezentul, în care îşi dorise întotdeauna cu înflăcărare să ajungă, era acum mai departe că oricând. Mâine, verişoara ei mai mare, cea care o învăţase atâtea lucruri interesante, era acum îngrozitor de departe. Probabil că o uitase de tot şi-şi vedea în continuare de munca ei frivolă cu baloanele de săpun în care punea întâmplări care încă nu s-au întâmplat, dar s-ar putea întâmpla. Ziua în care Clara va merge pentru prima dată la şcoală. De la asta i se trăseseră toate nenorocirile. Poate dacă nu ar fi fost momentul ăsta blestemat, nimeni nu şi-ar fi dat seama ce pusese ea la cale. Nimeni nu ar fi avut de protestat pentru că Timpul începuse să curgă mai repede. Ei, şi ce? Ce anume, mă rog, nu le convenise? Trăim în secolul vitezei, îşi argumenta Domnişoara Poimâine faptele cu voce tare, pe insula ei plutitoare, deşi nu era nimeni prin preajmă să o asculte. Lucrurile se desfăşoară acum mult mai repede decât înainte. Treaba voastră dacă nu vreţi să ţineţi pasul cu ele! Demodaţilor! Da, mai ales tu, Doamnă Ieri, cu şalul tău caraghios şi cu dulapul tău care miroase a levănţică! Şi cu ritualul tău învechit de a bea ceai cu prietenele şi de-a depăna poveşti de-acum o mie de ani! Ziua în care nişte soldaţi s-au ascuns în burta unui Cal Gigantic şi au bătut la poarta unei cetăţi. Uau, extraordinar, dar am veşti pentru tine, doamna Ieri: războiul Troiei a fost acum câteva mii de ani, soldaţii ăia sunt oale şi ulcele demult. Cui credeţi voi că le mai pasă de ei? Ah, şi borcanele alea în care ţii Trecutul. Cu etichetele-alea scrise caligrafic şi lipite. Come on, lady! Cât crezi că te mai poţi împorivi progresului? Amintirile se stochează virtual. Ia-ţi un server cu super memorie de mii de catralioane de Terra. Fă-ţi un blog. Nu putem să mai stăm la nesfârşit să aranjezi tu amintiri în borcane. Sau să ne bazăm pe balonaşe de săpun ca să ni se întâmple chestii în viitor. Hai să-ţi spun o chestie şi ţie, verişoară dragă, my dear Miss Tomorrow, balonașele astea de săpun pe care le faci tu sunt ceva extreeem de fragil. Se sparg. Da, se sparg! Şi ai idee câte chestii se pierd? Câte întâmplări ajung să nu se mai întâmple şi încap pe mâna blegilor ălora de spiriduşi care nu au altceva mai bun de făcut cu ele decât să le arunce în cufărul unde-şi ţin suprizele din ouăle Kinder. OMG! Înnebunesc numai când mă gândesc la lipsa asta de eficiență! Ce sens are faci baloane cu “Ziua în care copiilor le vor creşte aripi albastre de dragon” dacă ştii că oricum aşa ceva nu va ajunge niciodată în Prezent. Cui foloseşte risipa asta?

Foto: deviantart

Foto: deviantart

Şi Domnişoara Poimâine bătu, de nervi, cu piciorul în pământ, un gest pe care-l avea încă de când era mică şi făcea nazuri dacă la desert primea o amandină în loc de o savarină. Sau o savarină în loc de o amandină, nici ea nu ştia prea bine.
Da, se pierd întâmplări, se pierde… timp! Vrăjitorul ăsta chiar nu vede cât timp se pierde aiurea? Sigur că nu, stă în Turnul ăla al lui şi n-are altă grijă decât să întoarcă mereu limbile ceasului, astfel încât Timpul să treacă întotdeauna la fel. Nici prea repede, nici prea încet. Ah, ce vorbă nesuferită! Şi de ce, mă rog, tataie, să treacă timpul întotdeauna la fel? Matale ai auzit de experiment? De ieşire din zona de confort? N-ai auzit, de unde să fi auzit? Moţăi toată ziua acolo şi-ţi închipui că faci ceva nemaipomenit de important. Ţii lucrurile în loc, asta faci? M-ai auzit? strigă Domnişoara Poimâine, agitându-se plină de furie. Dar, desigur, unchiul ei, Vrăjitorul Timpului, era departe şi nu avea cum să o audă. De fapt, nimeni nu era în preajma ei să o audă şi asta o înfuria grozav pe Domnişoara noastră.

Așa că de supărare îşi puse căştile pe urechi şi începu să asculte muzica ei preferată. Post-Future Rock, aşa se numea genul ăsta muzical, inventat de nişte spiriduşi renegaţi. Domnişoara Poimâine îi iubea, pentru că şi ea se consideră o renegată. De când fusese alungată de unchiul ei, renunţase la codiţe, fundiţe, rochiţe şi acadele. Se îmbrăca numai în negru, cu nişte haine extrem de asimetrice, despre care nu puteai spune niciodată cu exactitate de unde încep şi unde se termină. Îşi vopsise părul în violet, îşi tunsese un breton foarte scurt şi renunţase pentru totdeauna la sandale. Acum purta numai bocanci. Şi multe inele. Şi-şi făcuse un desen pe umărul stâng. Un fluture negru cu aripile întinse pe care scria “Time is on my side”.

Leave a Comment