Cum se strică o serbare

clara balerina 2

Trecusem, pe rînd, de la amuzament la îndoială și de la mîndrie la jenă, și toate astea într-o singură oră. În timpul ăsta, Clara părea că se distrează de minune. Încălecată pe scăunelul de plastic întors, așa cum stau cowboy-ii texani în filme, cu frumoasa rochiță de catifea aproape dată peste cap, cu părul atîrnîndu-i sălbatic peste ochișorii cu priviri rebele, era ocupată să-și convingă colegii de grădiniță să lase naibii îngînatul cîntecelului despre săniuțe, fulgi de nea și copii cuminți și, în schimb, să intre în concursul de strîmbături pe care încerca să-l pună la cale în timpul primei serbări din viața ei.

 

Simțisem pericolul în aer încă de cînd, laolaltă cu celelalte mame, bunici, mătuși și bone, în sala de clasă cu scaune și mese pitice și planșe cu scene din povești pe pereți, începusem să-i scot hainele groase de iarnă și s-o echipez pentru festivitate. Toată săptămîna mă asigurasem că și-a învățat poezioarele, că știe să cînte “Steaua sus răsare” și că e pătrunsă de importanța primei sale serbări. Cînd am scos din pungă rochița și-am început s-o îmbrac cu ea, i-am simțit reproșul și mirarea din voce: “Mami, tu nu mi-ai luat costum? Nu vezi că toți copiii sînt costumați?” M-am uitat cu spaimă în jur. Într-adevăr, celelalte mame scoteau din pungi costume complicate de sezon, cu coarne de reni, crinoline de prințese Disney, aripioare aurii, urechi de iepuraș. Rochița de catifea albastră părea brusc sărăcăcioasă ca zdrențele Cenușăresei. Am încercat să-i repet, cu convingere prefăcută, că ăla e costumul ei. “Ăsta nu-i costum, e doar o rochiță”, m-a pus la punct Clara imediat, și s-a îndepărtat, tropăind cu piciorușele ei încălțate cu pantofiori de lac, către sala unde urma să aibă loc serbarea.

La început, a fost haioasă. Se tot foia pe scaun, așteptînd să-i vină rîndul la poezioară, și făcea mutrițe poznașe către audiență. Părinții, înarmați toți cu aparate de fotografiat, zîmbeau amuzați, în timp ce-și continuau operațiunea de imortalizare digitală a momentului. Clara nu s-a mulțumit cu atît. S-a ridicat de pe scăunel și-a început să facă ture în jurul lui. Apoi a prins să țopăie. Și-a ridicat rochița de catifea. A început să vorbească cu voce tare, acoperindu-și colegii care recitau la microfon. S-a apropiat și s-a pornit să se strîmbe pe la spatele lor, stricînd astfel frumoasele poze pe care părinții sperau să le facă. I-a raspuns ironic educatoarei atunci cînd a fost rugată să se așeze înapoi la locul ei. Nu doar că nu s-a așezat, în schimb a convins un băiețel să-și părăsească poziția și-au început să se fugărească frenetic.

Cam la momentul ăsta, părintii au devenit vizibil iritați. “Cine-i maică-sa?”, a întrebat o doamnă cu coc și ochelari. Cineva a arătat către mine și privirile tuturor s-au întors, săgetîndu-mă. Le-am zîmbit și-am schițat un gest stingher, un fel de “ce vreti, așa-s copiii”, dar fără succes. Între timp, Clara făcea tumbe și sabota serbarea prin toate mijloacele pe care mintea ei de trei ani și jumătate le putea inventa. Au început să se audă voci categorice care susțineau că ar trebui s-o duc, cît mai grabnic, acasă. O doamnă s-a interesat dacă odrasla mea e cumva nedormită sau nemîncată. Am asigurat-o că a mîncat tot la prînz și a dormit trei ore după-amiaza. A dat din cap, compătimitoare, în semn că și eu, și fetița mea, sîntem pierdute pentru societate. Lîngă mine, un grup de mămici au început să vorbească, destul de tare pentru a fi auzite, despre lipsa de educație a “unor copii” care, mai mult ca sigur, nu au fost învățați regulile bunei-cuviințe. Educatoarea îmi făcea semne disperate. Situația scăpase de sub control. O ostilitate uriașă plutea în aer, o simțeam cu toată ființa, ca pe o pîclă grea. Clara a simțit-o și ea, pentru că, brusc, a început să plîngă, ghemuindu-se pe jos, sub un scăunel. Eliberați de atmosfera festivă, ceilalți copii au început să se fugărească fericiți. Un băiețel, profitînd de debandada generală, a avut chiar inițiativa de a-și azvîrli cît-colo pantofii din picioare.

M-am apropiat de Clara și-am scos-o de sub scaun, sub privirile dezaprobatoare care cădeau ca o ploaie de săgeți asupra noastră. “Prost-crescută!”, am auzit o voce dînd verdictul care plutea pe buzele tuturor, în timp ce o schimbam cu hainele de stradă.

Acasă, m-au copleșit gîndurile. Era clar, greșisem pe undeva, nu-mi educasem copilul așa cum trebuie, nu reușisem, în ciuda eforturilor mele, s-o învăț cum să se comporte în societate, copilul meu ignora orice regulă și se “făcea de rîs” fără nici un fel de rușine. Poate că ceilalți părinți aveau dreptate. Poate că eram un caz critic…

La următoarea serbare, cea de sfîrșit de an, Clara a smuls aplaude furtunoase în chip de fata-cea-mică-a-împăratului, într-o dramatizare după “Sarea-n bucate”. Desigur, nu s-a putut abține să nu se oprească din declamat pentru a face cîteva momente de improvizație, dar n-au stîrnit decît zîmbete. Eram uimită de schimbare și voiam să aflu motivele. Mi-a spus senină că e vorba despre costum. La prima serbare fusese singura care nu avea costum, era diferită de toți ceilalți, prin urmare și-a asumat comportamentul “diferit” pînă la capăt…

Apoi, odată cu costumul, și-a intrat într-un alt rol, cel de fetiță “civilizată” la care visează orice părinte.

 

Publicat in Dilema Veche

Leave a Comment