China diary (1)

DSC_9478 (1)

S-a intamplat că am vizitat piața Tiananmen chiar pe 4 iunie, când se împlinesc fix 30 de ani de la înabușirea violentă a protestelor din ’89. Zic s-a întâmplat, pentru că nu era în program. Organizatorii festivalului #EUChina ne-au spus că vor fi măsuri de securitate sporite și va fi greu de intrat.

Dar noi (cei 9 scriitori, adică, din Europa de Est si de Vest) l-am convins pe ghid să intrăm în Orașul Interzis dinspre piață. De trei ori am trecut prin controale de pașapoarte și de bagaje. Piața, făcută după modelul Pieței Roșii din Moscova, era aproape goală. Imensă și goală, încadrată de Mausoleul lui Mao (unde poate fi văzut trupul său etern într-un sicriu de cristal, întru veșnică amintire), The Hall of People (unde reprezentanții poporului votează mereu același partid), Muzeul Național al Chinei (o clădire urâtă, cu o lozincă pe fond roșu tronând pe frontispiciu), un monument al Eroului Chinez Necunoscut și, drept în față, intrarea în Orașul Interzis (“The Gate of Heavenly Peace”), pe al cărei fundal zâmbea, desigur, marele Mao, cu același “zâmbet” afișat pe magneții de frigider și farfuriile decorative din magazinele de suveniruri.

DSC_9461 (1)

DSC_9466 (1)

Muzeul Național al Chinei

DSC_9468 (1)

Mausoleul lui Mao

DSC_9474 (1)

Intrarea in Orașul Interzis

DSC_9470 (1)

Monumentul Eroul Necunoscut

Am trecut cu inima strânsă prin piața asta, despre care ghidul ne-a zis că are cu totul altă semnificație pentru localnici decât pentru străni. Că pentru ei celebra poza cu omul cu două plase stând în fața tancurilor nu înseamnă mare lucru. Că nu aia e imaginea acestei piețe pentru ei. Că asta e piața în care Mao, pe 1 octombrie 1949, a ținut celebrul său discurs despre nașterea unei noi națiuni. Și că a promis că gata cu imperialismul și că o să fie bine. Și că, în cele din urmă, a fost. Bine, nu chiar imediat, a recunoscut și ghidul, că în anii 50 s-au dus naibii proprietatea privată și libertatea de expresie. Și pe steagul roșu erau numai patru stele mai mici care gravitau în jurul stelei mai mari, care reprezenta Partidul: muncitorii, țăranii, soldații și studenții. Unii dintre studenții ăștia reprezentați pe steag au murit chiar acolo, în piață… Dar despre asta nu se vorbește. China a blocat toate paginile Wikipedia încă din aprilie. Nu e loc de vreo aniversare, ba poate e un fel de teamă ascunsă că ceva s-ar putea repeta.

Ceilalți scriitori mă întreabă dacă la noi mai sunt nostalgici după Ceaușescu, dacă portretul lui mai poate fi văzut pe undeva. Poate doar la mișto, le răspund. Și simt un fel de ușurare – că oricât ne-am plânge acum, am scăpat de lucruri mai rele. Scriitoarea din Germania, născută în ’65, își amintește știrile de la TV de acum 30 de ani: Piața Tiananmen era all over the news. La noi, în Est, nu se vedea, desigur, nimic în afară de mărețele realizări pe plan local. Aveam doar 10 ani în ’89, am aflat de asta mult mai târziu…

DSC_9481 (1) DSC_9475 (1)

Ne îndreptăm către intrarea în Orașul Interzis. The Gate of Heavenly Peace. Ghidul ne spune că nu vrea să facă comentarii personale pe subiect. Îl înțelegem. Adaugă și că, după Mao, lucrurile s-au mai relaxat. China has opened to the world, spune. Orașul e plin de zgârie-nori, de hoteluri de lux, de shopping malls imense cu toate mărcile pe care le vezi în Europa. Au supertehnologie și propriile lor rețele sociale. Dar sunt lucruri despre care nu se vorbește. Lucruri care probabil încă mai dor și pe care unii le țin minte și pentru care mai caută dreptate.

Un cuplu de chinezi tineri, cu un bebeluș în brațe, privește insistent grupul nostru. Probabil părem exotici. Vor să se fotografieze cu noi, pe rând, împreună cu copilașul, care întinde o mână spre mine. Ne ținem de mână și nu pot să nu mă întreb dacă atunci când va crește, va afla ce s-a întâmplat acolo, în piața aceea imensă, cu ani în urmă?

(Va urma)

 

 

Leave a Comment