Trei zile și trei școli în Istanbul

IMG_8334

Acum doi ani, m-am întors din primul meu Istanbul cu o imagine în minte (şi în memoria camerei foto): gara Haydarpașa de pe ţărmul asiatic al Bosforului. Era închisă pentru lucrări de reabilitare pe termen nedefinit, aşa că am putut să o admir, vizitez & fotografiez pe îndelete: un castel pe malul mării, din care plecau şi în care soseau trenuri încărcate de poveşti. Gara pustie avea un aer de sfârşit de lume, de realism magic încremenit sau de film de Wes Anderson. Un soi de Grand Istanbul Hotel… Mi-am promis că mă voi întoarce acolo data viitoare când voi ajunge în Istanbul, dar n-am reuşit, pentru că am fost, în schimb, la un festival de literatură şi drumurile m-au purtat prin alte locuri. Mai precis, prin şcoli.

Read More…

Luminițe

Comana-181

La sfârşitul lui octombrie, am participat la acţiunea “Profesor pentru o zi”, parte din programul “Fiecare Copil în Grădiniţă” iniţiat de asociaţia OvidiuRo, ce are ca misiune să îi aducă la grădiniţă pe cei mai săraci copii din România. Am mers, împreună cu fetiţa mea de 10 ani, la o grădiniţă din satul Ticușu Nou, Comana, jud. Braşov, şi am petrecut acolo câteva ore cu copiii.

Read More…

Coincidenţe

451130893_640

“Şi, e bună de ceva literatura asta pe care o scrii tu?”, m-a întrebat zilele trecute un amic, neconvins dacă merită drumul până la librărie. I-am zis că habar n-am la ce-o fi bună, dar măcar ştiu că e autentică. Nu m-am minţit pe mine niciodată scriind, mi-am turnat acolo toate obsesiile, fricile şi angoasele. De acolo mă “inspir” (şi deja cuvântul ăsta începe să-mi sune preţios).

Read More…

De ce e cerul albastru

copii telefon

În ziua în care, pe la trei ani şi ceva, Clara a învăţat de una singură cum să dea “replay” unei melodii pe YouTube, n-am ştiut dacă să mă bucur sau să mă sperii (deşi înclinam cumva, în mod natural, ca orice părinte care şi-a petrecut copilăria cu cheia de gît, către a doua variantă). Era perioada în care urmăream Kermit the Frog cam de zece ori la rînd şi, după ce a studiat pe tăcute procedura timp de cîteva zile, urmărindu-mi atentă mişcările, Clara s-a decis că treaba e destul de simplă şi că se poate descurca singură. A fost o surpriză absolută, mai ales că nici prin cap nu-mi dăduse să o iniţiez în tainele folosirii internetului, la o asemenea vîrstă fragedă. Dar lucrurile au propriul lor ritm şi, de cele mai multe ori, se petrec exact atunci cînd au ele chef şi tu eşti mai puţin pregătit. Ca în cazul acelor întrebări încuietoare despre Dumnezeu, sex sau moarte cu care copiii te trăznesc în cele mai nepotrivite momente, de exemplu la coadă la supermarket. Tocmai dai să scoţi cardul din portofel, cînd o voce suavă se aude din căruciorul plin cu produse: “Mami, e adevărat că noi toţi o să murim? Şi tu o să mori, chiar şi tati o să moară?”.  O scenă desprinsă parcă dintr-un roman al lui Don DeLillo si un moment-cheie (după cum spun manualele) pentru a începe una dintre acele discuţii solemne pe teme metafizice… Read More…

Cum să fii cool (o istorie personală)

cool

Era în ’91, tata era plecat de câteva luni bune in State, cu o bursă, când i-am trimis prima scrisoare. După ce l-am informat, destul de sec, că fac bine, însă frate-miu mai mic mă enervează îngrozitor, iar mama mă pisălogeşte încontinuu cu şcoala, am trecut direct la subiect. Subiectul propriu-zis al scrisorii era o listă de cumpărături cu chestii cool pe care era musai să le am, ca să fiu cea mai tare din clasă. Bine, până într-a patra chiar fusesem cea mai tare din clasă, la învăţătură, însă, odată cu Revoluţia, care m-a prins în clasa a cincea, n-am mai dat doi bani pe chestia asta, pentru că doream cu disperare să fiu cool. Deşi habar n-aveam de acest termen. Pe lista mea se aflau aşa: blugi prespălaţi, adidaşi cu şireturi fosforescente, tricouri cu desene colorate (stil graffiti), ghiozdan (din nou, în culori fosforescente, se pare că aceasta era culoarea must-have a sezonului, pentru a mă exprima în limbajul revistelor glossy), casete audio cu MC Hammer şi Roxette. Read More…

Patru personaje

Se numea Miua şi era un urs roşu, cu vestuţă în carouri şi un ochi puţin dezlipit. Habar n-am de la cine îl primisem şi nici nu cred că mă jucam prea mult cu el, dar seara cînd mă pregăteam de culcare, Miua devenea personajul principal al fanteziilor mele. Era un soi de erou neînfricat, posesor de sabie şi de puteri magice, ajutor de zîno-prinţesă (asta eram eu) şi principala lui misiune era să execute/pedepsească/decapiteze orice coleg de grădiniţă care mă trăsese de păr sau rîsese de mine în timpul zilei. Read More…

La câţi metri te-ai înecat?

kissing kids

Spun stop repede, ca să fie cât mai puţini metri. Hm, deşi la o adică, dacă s-ar nimeri să fie Ionuţ, nu m-ar deranja să fie mai mulţi. Da’ nu poţi să ştii niciodată, şi la ce noroc am eu, sigur o să nimeresc vreun tocilar care să mă pupe! Pentru că înecatea, jocu’ ăsta, e cu pupături. Se joacă în tabere, după ce s-a dat stingerea şi diriga a verificat că suntem toţi bine mersi, fetele cu fetele şi băieţii cu băieţii, fiecare în patul lui, în pijamale şi cu pătura trasă până la bărbie. Se mai joacă şi la petreceri, cu lumina stinsă, după ce se dansează “bluzuri” suficient de mult.

Read More…

Cum se strică o serbare

clara balerina 2

Trecusem, pe rînd, de la amuzament la îndoială și de la mîndrie la jenă, și toate astea într-o singură oră. În timpul ăsta, Clara părea că se distrează de minune. Încălecată pe scăunelul de plastic întors, așa cum stau cowboy-ii texani în filme, cu frumoasa rochiță de catifea aproape dată peste cap, cu părul atîrnîndu-i sălbatic peste ochișorii cu priviri rebele, era ocupată să-și convingă colegii de grădiniță să lase naibii îngînatul cîntecelului despre săniuțe, fulgi de nea și copii cuminți și, în schimb, să intre în concursul de strîmbături pe care încerca să-l pună la cale în timpul primei serbări din viața ei. Read More…

Vîrsta revoluțiilor nefăcute

generatia X

Ce faci cînd mai ai doar cinci ani de tinerețe?

La treizeci de ani, începi să te gîndești –  pentru prima dată cu luciditate – la drumul pe care ai apucat-o. E vîrsta la care le lovește brusc revelația că nebuloasa aia plină de promisiuni și incertitudini numită “viitor” (din care, la douăzeci de ani nu reușeai să deslușești mare lucru) e deja prezent. Îți dai seama că, tot așteptînd plin de nerăbdare să înceapă piesa de teatru, ești deja pe scenă, în actul doi, dar nu-ți știi prea bine replicile. Read More…