Apocalypse Now

dezastru vintage

Sunt momente când îţi plăteşti toate păcatele şi din viaţa asta, şi din vieţile următoare. Ajungi în situaţii neverosimile şi realizezi că ai făcut chiar eforturi ca să ajungi acolo, într-un loc de unde nu vrei decât să fugi şi să uiţi.
O petrecere pentru copii sâmbătă seara, de Sfântul Andrei, la locul de joacă din AFI Cotroceni, în timp ce pe scena de lângă patinoarul plin cântă Alex Velea & friends. Nici dacă vrei să faci un film despre apocalipsă nu reuşeşti să aduni atâtea elemente monstruoase într-un singur loc.

Copiii urlă din răsputeri mânjiţi pe faţă în culorile războiului, părinţii se înghesuie stingheri la o pizza, bârfind educatoarele de la grădiniţă, în timp ce hoarde dezlănţuite aleargă în jur după cadouri, aripioare de pui picante, jucării, hăinuţe, cosmetice, bilete la film. Peste toate astea răsună vocea lui Alex Velea. Sau era Connect-R? Poate că au fost amândoi, într-un duet unic şi irepetabil. A fost singura petrecere la care Clara m-a rugat să plecăm mai repede acasă.
Te duci la diverse chestii culturale contemporan-avangardiste. Eşti ţintuită pe un scaun din care nu mai ai scăpare, în timp ce pe scenă se întâmplă lucruri cumplite. Stai în rândul doi şi prietena cu care ai venit face o criză de râs isteric la vederea unui personaj pe picioroange cu alură de cabaret noir. Da, e o comedie de Shakespeare. Ceva ce trebuia să fie suav și comic. Dacă râzi şi tu, ştii că totul va fi pierdut. E greu să te abţii. Te zgudui, cu faţa în palme. Îţi muşti limba. Personajul pe picioroange machiat ca Marilyn Manson declamă pe scenă cu un aer lugubru. Prietena se sufocă de ras. Plecaţi la pauză, împleticindu-vă. Constatați că amândouă v-ați uitat țigările acasă.
Eşti la Paris, la spectacolul unei şcoli de dans. Se dansează (dacă putem să folosim acest termen) după nişte scrieri suprarealiste de Gherasim Luca. Părea interesant. Dar nu e. E doar groaznic. Fiecare nerv îţi pulsează. Timpul se dilată şi fiecare secundă de chin capătă proporţii cosmice. Dansatorii lovesc cu ciocănele în nişte măsuţe (asta se cheamă musique de tables). Urlă pe rând (asta se cheamă cor de chambre), până când o solistă leşină pe scenă. Se creează panică, un moment nesperat în care evadarea pare chiar posibilă. Te ridici şi pleci. Iei metroul ca să scapi cât mai repede, metroul se opreşte între staţii, aproape de miezul nopţii, şi rămâi acolo, ascultând la nesfârşit un nene cu alură de personaj din David Lynch, care-şi chinuie acordeonul pe besamemucho şi hip-hop franţuzesc. Metroul nu mai merge decât pâna la cea mai apropiată stație, așa că ești nevoită să faci restul drumului pe jos, așteptând să dea peste tine Midnight in Paris, dar nu dă. Ți-e doar foarte foame și sete și nu mai găsești nimic deschis. Nu apar nici Dali, nici Fitzgerald. Visezi toată noaptea imaginea solistei leșinate.

dezastru 2 bw

Târăști copiii la operă și ei rezistă eroic la niște triluri dizarmonice în timp ce tu simți că te dezintegrezi în scaun. E bine să pui capăt ororii de la început, așa că propui să ieșiți din sală pe la cea mai apropiată ieșire. Atunci e momentul lor de glorie, în care îți răspund cu un calm desăvârșit: n-avem ce face, acum e prea târziu, tu ai vrut asta! Dar vă rooog, insiști cu disperare, să plecăm! Aha, deci asta voiau, să te audă cum implori… Nu contează, important e să plecați cât mai repede de-acolo. Ieșiți. Copilul Anton își scosese tenișii pe sub scaun (da, așa stă el la operă, desculț). Te întorci, culegi tenișii, ieși cu ei în mână. Afară e aer, e liniște, e bine. În mașină, Clara se oferă să ceară banii înapoi pe bilet. Propune o abordare ironică: felicitări pentru spectacolul groaznic, dragă operă ne-comică pentru copii, vă rog acum să-mi dați banii înapoi. Anton e mai pacifist-fatalist: ce-a fost, a fost! să punem un film pe laptop! Seara se încheie cu ascensorul stricat și cu replici cântate în falsetto prin casă.

 

Centenarul grădiniței. Să lăsăm deoparte celebrele manifestări prilejuite de ziua poetului nepereche, intitulate “Porni Luceafărul…”, serbările cu tematică agrară sau maternă. Nu, grădinița Clarei s-a gândit că ar fi nimerit să celebreze un secol de existență printr-un spectacol omagial. Cu cântece, recitări patriotice și… invitați speciali! După două ore epuizante, în care copiii s-au dat în spectacol pe scenă, care mai de care mai împopoțonați, alergând cu flori după doamnele și tăvălindu-se ocazional pe jos, a venit momentul surpriză. Directoarea ne-a prezentat o (destul de) celebră soprană, fostă elevă a grădiniței, care urma, nu-i așa, să ne cânte și să ne încânte pe toți. Soprana venise însoțită de un pianist… japonez, care părea total pierdut printre doamne, flori, părinți transpirați (era înainte de vacanța de vară) și copii în costume de garoafe, zâne sau bursucei. Își păstra totuși un zâmbet cordial, care nu i s-a șters de pe chip nici când s-a dezlănțuit oroarea. Soprana a început să cânte și nu s-a mai oprit. Copiii își puseseră cu toții mâinile pe urechi si țipau: să tacăăăă doamnaaaa, să nu mai țipeeee, mamiiii, de ce țipăăă doamnaaaa? Încercau să urle mai tare ca s-o acopere. Dar ea, ca o vajnică fostă elevă a grădiniței centenare, nu se lăsa. A cântat în italiană, franceză și rusă. Poate și în latină și germană, dar nu bag mâna-n foc. A durat mult, cumplit de mult. Și era cald, cumplit de cald. Nimeni nu mai avea apă. Și copiii erau obosiți, cumplit de obosiți. La sfârșit, soprana radia, iar noi eram cu toții în pragul unei crize de nervi. Peste toată adunarea trona lin zâmbetul radios al pianistului japonez, căruia o fetiță îi dăruise un buchet de gladiole…

 

Foto: Dominic Vîrtosu

Leave a Comment