2018. Best of

26219481_10214459400854568_4413629848647377316_n

3 ianuarie
Am cei mai minunați copii din lume! Îmi fac viața mai grea în fiecare moment, îmi testează toate limitele din lume, îmi chestionează toate regulile și interdicțiile, nu seamănă cu nici un fel de alți copii pe care i-am cunoscut vreodată, sunt imposibili și adorabili, sunt wild and free, sunt încăpățânați și plini de idei trăznite, greu de suportat probabil pentru oricine nu e mama lor și nu-i iubește la nebunie, pentru cineva care nu le-a simțit toate zâmbetele și năzbâtiile nesfârșite (and I really mean that “nesfârșite”), nu vreau copii cuminți și controlați, deși mi-ar fi mai infinit mai ușor, vă iubesc așa cum sunteți, Clara & Anton!

20 ianuarie
Cred că m-am îndrăgostit din nou de un loc în care am stat prea puțin. Câteva ore în cetatea alba Essaouira, o plimbare pe plajă în plin zbucium (știați că… oamenii se ceartă cel mai bine în cele mai frumoase locuri?), vântul Atlanticului sus în turnul de unde altădată se vedeau corăbiile sosind, niște pescăruși învolburându-se deasupra bărcilor de pescuit și vânzătorilor de pește, mirosul de mare care netezește tot, șterge impuritățile, aduce promisiunea aia irezistibilă a depărtării, a căutarilor, a aventurii, un astfel de loc mi-a părut Essaouira, am părăsit cu regret piața centrală cu înghețată, bătrâni cu baloane colorate și copii alergându-se, clădirile din jur păreau desprinse dintr-o poveste cu realism magic, soarele se prelingea încet într-o lumină portocalie perfectă pentru fotografiat, valurile oceanului se spărgeau într-o insulă cu fortificații, nu departe de țărm, ne mai vedem noi, Essaouira, am promis, măcar într-o poveste.

26951743_10214623824045045_6388537095416459061_o

23 ianuarie
La mine acasă se pun bazele unei frumoase agenții literare:
C (în plin elan creativ): Mă gândesc să fac un atlas cu animale fantastice inventate…
A (sesizând oportunitatea de biznis): A, păi ți le duc eu în parc și ți le vând…
C: Și bănuiesc că o să vrei și bani pentru asta.
A: Păi… cam un sfert cred că ar fi corect, nu?
Mă gândesc să intervin în discuție și să le zic ceva și de taxe, dar mai bine nu.

27 ianuarie
să termini o carte plângând. n-am mai pomenit demult. de fapt, cred că niciodată. sfîrșitul e pur și simplu prea mult. attila bartis e un vrăjitor. ca să înțelegi atât de bine lumea asta, trebuie să vii de pe altă lume.

26063506_10214415996129477_7326964781030592553_o

7 februarie
Despre poeți se crede că sunt niște ființe flamboaiante cu vieți zbuciumate, înnecate în alcool și amoruri imposibile, de unde-și și trag seva; unul dintre motivele pentru care “Paterson” e așa o frumusețe de film este poezia ascunsă în lucrurile mici, în viața (aparent) simplă, în momentele de solitudine, în micile întâlniri neașteptate, în discuțiile din autobuz, în cutiile de chibrituri, în plimbările nocturne, în diminețile mereu la fel, în care doar felul în care se răsfiră părul iubitei pe pernă e diferit.

14 februarie
mă uit mereu la spectacolul îndrăgostiţilor pe facebook
oamenii cu relaţii perfecte
care-şi trimit floricele care-şi dedică melodii versuri care-şi aruncă în arenă glumele intime
pozele fericirii lor
relaxarea lor
vacanţele lor cinematografice
şi ce se întâmplă când se despart
unde se duce dragostea lor
există cineva la facebook care îngroapă relaţiile terminate, aşa cum există cineva care şterge conturile celor morţi?

#suntoromantică #happyvalentine

26 februarie
Orice ar fi, tornadă, uragan, urgie albă, școala NU poate fi închisă pe 1 martie. Pur și simplu mărțișoarele trebuie să ajungă acolo unde este nevoie de ele. Deci nu vă panicați!

11 martie
Citesc cu Anton o repovestire după Cei trei muschetari și încerc să-i explic, într-un mod mai delicat, cum stă treaba cu ducele de Buckingam care era îndrăgostit de Regină, care, mă-nțelegi, era căsătorită totuși cu Regele.
Aha, deci era amantul ei!, exclamă Anton, edificat :)

15 martie
Azi, după patru ateliere despre Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul cu copii de clasa întâi, un băiețel a alergat dupămine până la ieșirea din școală ca să-mi spună, pe deplin fericit: “Mulțumim că ne-ai scăpat de ora de mate!”

28 martie

29351893_10215227213489404_4100773808472077131_o

29 martie
Cred ca e cea mai frumoasa expozitie de fotografie pe care am vazut-o ever. O poveste ca a lui Vivian Maier nu cred sa mai fie posibila de cand smartphone-urile si social media ne-au invadat viata.

29355147_10215236718767030_8190964373124047929_o

14 aprilie
Creative kids, next level. Băiețel, 10 ani.
Eu am citit cartea De zece ori pe buze!
Vai de mine, dar nu e pentru copii…
Părinții mei au crezut că este.
… (șoc și groază)
Am o întrebare. În povestirea “Pace interioară”…
Ai citit-o ȘI PE AIA? Chiar nu e deloc pentru vârsta ta!
Voiam să vă întreb… personajul Vera sunteți dumneavoastră?
Moment de pauză, urmat de râs nervos și apoi de explicații cu diferența dintre autor și narator, dintre realitate și ficțiune etc…
… Deci, de fapt, nu sunt eu.
Uf, m-am liniștit! exclamă băiețelul ușurat.

19 aprilie
Nu știam ce să mă fac când cresc mare, dar acum știu: îmblânzitoare de Timp! Cu copiii de la Liceul Socrate din Chișinău:

30073025_10215401121596998_5838639129022353581_o

29 aprilie

30848984_10215468249555155_2898364544585954381_o

14 mai
Orice om și orice doamnă
Are, în secret, o spaimă:
Să rămână fără vorbă
Sau fără mărar în ciorbă.
Orice om îi este frică
De-o sărmană viorică
Cu gramatica-n finală,
Dar cu plângere penală.

#sărepetămpentruteză #oriceomiiestefrica

20 mai
La cină cu C&A, discuțiile obișnuite despre evoluționism vs. creaționism, de unde am apărut, cum e cu big bangul și tot restul. Pe la mijlocul unei tirade despre revoluția cognitivă, văd că Anton dă semne de nerăbdare. Super, zic, copilul are o părere.
Vrei să spui ceva, Anton?
Da! Mă gândesc… cum împărțim cheese cake-ul ăla de la desert?

 

25 mai
“Stiți cum încep poveștile pentru copii?”
“A fost odată!” au zis cu toții în cor.
“A fost odată în Ferentari”. Așa începe și Povestea Kendamei Pierdute.

Foto: Mircea Topoleanu

Foto: Mircea Topoleanu

1 iunie
Trei ateliere cu copii români la pavilonul României din Feria del Libro de Madrid, împreună cu Cris Radu, și încep să înțeleg un pic cât de mare e ruptura dintre multele Românii în care ne-am fărâmițat această țară.
Sunt copii de 11-12 ani născuți aici, ai căror părinți, deci, sunt stabiliți în Spania de peste un deceniu. Cei mai mari vorbesc destul de bine româna, cei mai mici (5-6 ani) cu greu. Între ei, însă, vorbesc numai spaniola. România e țara unde merg în vacanță la bunici, foarte puțini știu exact unde sunt localizați bunicii, în general merg în “România”, o țară unde sunt multe animale și e multă verdeață (probabil bunicii stau la țară) și acolo au mulți verișori cu care se joacă. Le place mai mult decât în Spania, toți au zis asta; nu e rău nici la Madrid, că sunt parcuri de distracții cu chestii în care poți să te dai, dar costă ceva euro. Personajele lor preferate din poveștile “românești” sunt Albă-ca-Zăpada și Scufița Roșie, dar apoi și-au amintit de Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana și de zmei.  O fetiță, Andrada, a desenat “Mașinăria Tricorului” cu un gadget anti-zmei în față. Avem mare nevoie de asta, pentru că zmei sunt la tot pasul în România.

33964650_1944816788885180_6157409009834917888_o

12 iunie
– Păi, și dosar cu șină? Aveți?
– N-am, am recunoscut cu groază.
– Păi și eu ce fac cu documentele astea, că uite-așa se pierd, spune cu năduf doamna roșcată de la ANAF sector 1, ridicând privirea din teancul pe care i-l pusesem în față (cu mândria că, de data asta, am și copia buletinului).
– Ăăăă, nu merge să le capsați?
– Trebuie dosar cu șină, mă apostrofează doamna neînduplecată.
– Dar nu scrie nicăieri.
– Ei, nu scrie, normal că nu scrie. Dar trebuie!
Încercăm să găsim diverse soluții de compromis (o mapă, un clasic “chiloțel”… ). Până la urmă doamna ia capsatorul de pe birou. Încearcă de mai multe ori să capseze foile, dar nu merge. Nici al doilea capsator nu funcționează.
– E, vedeți? De-aia trebuie dosar cu șină!
Se întinde către capsatorul colegei de birou.
– Liliii, ție-ți merge capsatorul?
Sunt conștientă că asta e ultima mea șansă. Mă rog să meargă capsatorul lu’ Lili. Merge! Foile capsate primesc număr de înregistrare și dispar în sistemul care, după câteva zile, va scuipa un certificat fiscal.
Plec plină de speranță către Anaful numărul 2, de unde-mi trebuie același certificat. (Da, există o diferență subtilă între cele două…) Pe drum mă opresc și cumpăr un dosar cu șină. Înarmată cu el, nimic nu-mi poate sta în cale!
Doamna de la ghișeu e blondă și serafică. Îmi cere documentele pe rând și le verifică. Pare mulțumită, ca și cum nu-i mai trebuie nimic.
– Am și dosar cu șină, să știți, îi spun, pe jumate în glumă, pe jumate serios.
– Nu-i nevoie, zâmbește ea. Veniți mâine să luați certificatul!
Plec ușurată, cu dosarul în geantă. Mă gândesc să-l păstrez. Nu se știe niciodată…

#dosarcușină #writerslife #aventurilaanaf

18 iunie
Gata, mai e puțin… Am așteptat până mi s-au lungit urechile, dar n-au intrat zilele-n sac. Mi-ar fi plăcut să apară cât ai zice pește, însă socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg. Noroc că n-am tăiat frunză la câini între timp și nici nu mi-am ieșit din pepeni.
Ce să mai lungim vorba, cartea asta apare și știu cel puțin un băiețel blond care n-o să-și mai încapă-n piele de bucurie!

aiurea

29 iunie
nubes de verano

36456943_10215933189698368_1020499992059576320_o

12 iulie
Be yourself, be different, follow your dream – sînt mantrele aspiraționale ale noii generații, livrate de manualele care te învață să-ți găsești drumul potrivit în viață, de discursurile TED ținute de copii educați în sistem homeschooling (sau, și mai radical, de copii unschooled), de diverși guru ai dezvoltării personale. Însă cum se împacă aceste mantre cu obediența pe care se presupune că ar trebui săle-o insuflăm, ca părinți, pentru a se integra în „sistem“? Fă-ți lecțiile, stai cuminte, mănîncă tot, nu deranja adulții, învață poezia și cîntecelul pentru serbare, chiar dacă nu-ți plac, chiar dacă nu înțelegi o iotă din ele, chiar dacă (am pățit-o de nenumărate ori!) conțin greșeli gramaticale sau idei stupide.

14 iulie
Anton are primul lui telefon, ocazie cu care îmi trimite mesaje. Câteva pe oră. La care trebuie să îi răspund…
Eu (încercând să o conving și pe Clara): Nu vrei să ne dăm și noi mesaje, Clara?
Ea: Why would you want to do that?
Eu: Păi… știi tu, afecțiune.
Ea (categorică): Mama, asta nu e afecțiune, asta se cheamă sâcâială!
#mysweetgirl #thekidsareallright #dontcallme #illcallyou

16 iulie
În amintirea serii în care am obligat copiii să mergem la Opera Comică, la un spectacol mult prea contemporan până și pentru gusturile mele (eu i-am implorat să ieșim!), iată că perseverez întru educație prin artă, explicându-le că nu se mai poate numai parc și înghețată, omul are și aspirații mai înalte, viața fără cultură e pustiu, vacanța fără muzeu e degeaba, așa că i-am încolonat sâmbătă, după ceva mofturi, cu destinația MNAR, să prindem ultima zi a expoziției “Vedute venețiene” la care văzusem reclama pe ditamai bannerul pe muzeu, plus ceva online.
O să fie frumos, le-am explicat, practic e ca și cum am vedea Veneția, da’ fără bani de lowcost, arta te transportă gratis în alte locuri, în alte timpuri, vom vedea gondole, piazza san marco, frumoase venețiene, o minune. Bine, da după aia mâncăm și înghețată?, a vrut să se asigure Anton. Că în Italia au înghețată bună (asta a reținut copilul din vacanța la Roma. Ah, și pizza!).
Eh, și ajungem acolo, căutăm sala expoziției și ce să vezi: 4 tablouri. Deci 4. Păi, expoziția trebea să se numească “4 vedute venețiene”, pufnește Clara. Nu știu dacă vă imaginați cât mișto mi-am luat… Mi-am amintit de vremurile frumoase când lucram la Time Out si prezentam în revistă evenimente “urbane” pe neve, la care după aia mă și duceam și-mi era foarte jenă de halul în care indusesem cititorii în eroare, bazându-mă pe promisiunile organizatorilor. De ex, când am scris despre un “reenactement” istoric organizat de MNLR ceva de genul “Calea Victoriei va fi invadată de legiuni romane” și când am ajuns acolo, erau 4 (hai 5) soldați îmbrăcați cu un soi de costume second hand, care au pornit fără mare entuziasm la pas pe Calea Victoriei, zăngănind niște săbiuțe de tinichea.

2 august
Eu, foarte autoritară: … și să văjucați în camerele voastre, să nu vă mai prind în sufragerie. Sufrageria este locul de joacă al adulților!
Clara: Mama, îți dai seama cât de kinky a sunat asta?!

4 august
Nu ne-am sincronizat, ai mei nu incapeau in poza :))) #happyfriends

38391400_10216213982558014_3725095023528640512_n

25 august
Azi, pe când mergeam pe Dorobanți, un domn iese dintr-o farmacie și mă salută. Nu părea cunoscut, dar m-am gândit că poate o fi vreun vecin așa că l-am salutat și eu, politicoasă. “Nu ne cunoaștem”, a zis domnul dezinvolt, “dar așa se salută lumea la New York. Mergi pe stradă și le zici oamenilor: hello, hello”. “Ca la noi la țară, pe uliță”, am remarcat. Domnul a aprobat și s-a lansat apoi într-o tiradă despre obiceiurile newyorkezilor, mai ales în cartierele pe unde trăiesc “din aștia din America de Sud”. L-am ascultat neînțelegând unde bate, până la finalul apoteotic, care m-a lămurit buștean: “O țigănie, doamnă, o țigănie! S-aveți o zi bună!”

27 august
Prin liceu, aveam un obicei cu fetele: puneam o întrebare și deschideam o carte, la întâmplare. Unde ne picau ochii, acolo era răspunsul :) Acum deschid noul Julian Barnes și citesc, fără nici un fel de întrebări, paragraful de început:
“Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin? Cred că, până la urmă, aceasta e singura întrebare adevărată.”

40247075_10216389931676632_2262233813960622080_o

5 septembrie
Cum am devenit eu business angel:
“Aș vrea să câștig bani și m-am gândit să fac ceva să vând, de exemplu aș putea să fac brățări, inele, să vând la fete, da’ n-am din ce să le fac, deci îmi cumperi tu materiale, și eu le fac și le vând, dar ție, pentru că mi-ai cumpărat materialele, îți fac reducere!”
(Anton, 8 ani, future entrepreneur)

23 septembrie
Citesc cu Anton, de ceva vreme, cartea Supraviețuitorii, un non fiction pentru copii cu povești ale unor oameni care au scăpat din tot felul de naufragii, dezastre naturale sau pur și simplu diverse situații-limităprin natura dezlănțuită. Treburile se întâmplăpe la Polul Sud, prin Sahara, jungla amazoniană, fundul Oceanului Pacific. Supraviețuitorii ăștia își taie câte o mână, beau sânge de rechin, se trateazăcu benzină în lipsă de medicamente. În fine, genu’ ăsta de chestii și genu’ ăsta de locuri.
După o repriză de citit astfel de grozăvii, îl întreb:
Ei, și tu pe unde ai vrea să călătorești… așa, să parte de ai aventuri?
Păi… la mare.
La mare?
Da, la Marea Egee. Că acolo-i frumos.
Da, zic, e frumos la Egee. Da’ numai atât? Mai ai vreun loc?
Anton se gândește câteva momente:
Și în Italia! Că acolo au paste și pizza bune!

41034350_10216460350397056_4021060558471036928_o

30 septembrie
Ah, vremea frumoasa de toamna tarzie! Prilej nesfarsit de negocieri in parc intre mamele de pe banci si copiii de la locul de joaca… Dihotomia pune-ti-bluza-ca-racesti si scoate-ti-bluza-ca-transpiri in toata splendoarea ei!

3 octombrie
O doamnă mai în vârstă azi la coafor, către manichiuristă, cu voce foarte tare, așezându-se pe scaun:
N-o să credeți ce mi-am cumpărat!

Nici un răspuns, dar multe priviri curioase. Toate bănuim ceva din zona fashion& beauty, hai poate o casă sau mașină…
Un cavou, vine răspunsul complet imprevizibil. (Și irezistibil!)

6 octombrie
Dacă nu ați fi avut talent la scris, la ce ați fi vrut să aveți? a întrebat o fetiță.
Am răspuns fără să ezit: La gătit!
#filit2018 #casacopilariei

43410097_10216697898695615_5426019299582017536_n

8 octombrie
România de azi, din 8 octombrie, e tot aia de ieri, din 10 august, în esență nu prea s-a schimbat nimic, e una și aceeași, de la bine la rău, de la sublim la abject, e România lu’ adi mutu și cioran (vorba poetului contemporan Alex Stefanescu), și coexistăm cu toții în România asta multi-layered pe care azi o iubim, mâine o urâm, și tot așa, într-o superbă disonanță cognitivă, cu o fabuloasă dublă măsură, trecând de la disperare neagră (“nu se mai poate trăi aici”) la optimism nebun (“ești țara în care vreau să trăiesc”), la fel cum ba o ridicăm în slăvi, ba o beștelim pe biata simona halep după cum câștigă sau pierde meciuri, ba-l adorăm pe cristi puiu când vine cu premii de la cannes, ba-l punem la colț și ne “disociem” de el când nu se aliniază la opiniile noastre liberale, totul într-un mod care pare să scape oricărei predictibilități, de unde și vorba că aici nu te plictisești niciodată. Avem di tăti, mai ales pasiune (a se citi “patimă”), mai puțin toleranță.
#miamdatcuparerealaspartultargului #romaniapostboicot

17 octombrie
Ai citit fragmentul din manual, Clara?
Da. Dar nu eu personal.

27 octombrie
De câteva zile am dat în mintea copiilor. Citesc și recitesc (și râd de una singură) poveștile de-a dura ale Victoriei Pătrașcu din “TiriBomBamBura”. Preferatul meu este Drum de Țară care s-a-namorat de-o Autostradă și-o urmărește pân’ la mare, cu taică-su pe urmele ei, furios că o promisese unui Drum internațional. Și ariciul Polumpio e de-o drăgălășenie ce nu s-a pomenit <3 Cu pene! Și bunica bionică vorbește-n versuri și gătește SIMULTAN micul dejun, prânzul și cina (îmi doresc și eu această abilitate)! Nu mai zic de pingonauți, care trăiesc în cer și fac întuneric când înoată pe spate… Nu, că iar încep să chicotesc.

6 noiembrie

… în care blondu’ ne-a încuiat:
Clara: Știai că, din punct de vedere botanic, roșiile și castraveții sunt fructe?
Eu: Deși, din punct de vedere culinar, sunt încadrate la legume…
Anton: Dar din punct de vedere religios, ce sunt?

9 noiembrie
#nesupusele

Foto: Cornel Brad

Foto: Cornel Brad

18 noiembrie
Clara, tu cum mă ajuți azi?
Te susțin spiritual prin faptul că exist!

21 noiembrie
După ce facebook mi-a sugerat seminarii pentru femeile care vor să-și descopere “bărbatul interior”, acum mă trimite la cursuri de descoperire a “femeii feminine”. Îmi vine să întreb, precum cetățeanul turmentat: și eu cu cine votez?

23 noiembrie
N-am prins loc la statuia lui Pessoa, asa ca m-am pozat cu o usa #atatsaputut #lisboa

46514654_10217067120085919_5918742436019961856_o

Foto: Crina Alexe

2 decembrie
Mama, crezi că există realități paralele?
Nu știu, Clara, or exista.
Eu cred că există. Și în realitatea asta paralelă eu sunt o elevă eminentă și tu ești milionară.

13 decembrie
Digital kids. Take1:
Anton: Mama, vreau să-mi fac și eu cont de gmail.
Ești prea mic, Anton, chiar nu-ți trebuie.
Ba da!
Păi nici nu ai cui să-i trimiți un email…
Îți trimit ție, când ești la serviciu!

Digital kids. Take2:
Clara: Mama, vreau să-mi fac și eu cont de Instagram.
(o ajut să-și instaleze aplicația și apoi, fericită, îi sugerez să mă caute să-mi dea follow!
A, nu, mersi, mama, nu pe tine vreau să te urmăresc!

19 decembrie
Ah, nimic nu se compară cu o seară liniștită de iarnă în care stai acasăși te uiți cu fiica ta la Kill Bill…
#bondingmoments

 

Leave a Comment